Asociația Job în Sibiu

Scopul vieții este acela de a te recunoaște pe tine însuți/ însăți. Adică să recunoști ceea ce ești cu adevărat, așa cum simți.

Sensul vieții nu este unic, nu este un secret sau vreo magie! El este personal, individual și individualizat! Ca să-ți cunoști sensul vieții ai nevoie să începi să-ți cunoști îndeaproape propriile gânduri, sentimente, emoții și senzații…cele mai subtile dintre ele…

Sensul vieții începe la naștere prin pierderea lui. Primul aspect pe care-l înfruntă nou-născutul, în secunda unu de viață, este dependența de mamă, deci de sensul vieții altcuiva. Dependența este exprimată prin culcat, hrănit, spălat. Toate acțiunile care stimulează și favorizează dezvoltarea fizică a bebelușului. O dată cu dezvoltarea fizică se intensifică atașamentul. Atașamentul ca posesiune este faza inițială de iubire manifestată de om, punctul culminant fiind etapa Complexului lui Oedip (la băieți) și al Electrei (la fete). Depășirea acestui eveniment deosebit de important este marcat de nevoia de detașare de obiectul investit. Detașarea, sau adevărata „înțărcare”, naște anxietatea de separare! Instant, copilul resimte nevoia ca părinții săi să îl accepte așa cum este, cu bune și cu rele.

Dacă ești interesat să afli mai multe despre Complexul lui Oedip dă click pe link-ul acesta Complexul lui Oedip

Acceptarea de sine vine din dorința de recunoaștere proprie care să fie validată de exterior. Educarea cunoașterii de sine este obligatorie din primii ani de viață. Acest tip de educație este datoria părinților, tocmai ca sensul vieții lor să nu mai fie sensul vieții copilului lor. Autocunoașterea este acest model de educație despre care vorbesc, procedeu care ar fi bine să fie susținut și încurajat de părinți.
Pentru ca omul să se recunoască pe sine însuși este important să accepte ce simte, ce gândește, ce este în acel moment, așa cum simte el. De obicei, omul conștientizează doar ceea ce acceptă în ceea ce-l privește. Ce nu acceptă este aruncat în pivnița inconștientului. Acest angrenaj al orbirii duce la o cunoaștere de sine imparțială și limitată. Și de aici pornește senzația de a nu fi recunoscut. Atunci se caută exclusiv recunoașterea celorlalți. Se pierde căutarea sensului personal…

Ce legătura are asta cu sensul vieții? Adevăratul izvor de sens de viață sunt recunoașterea, acceptarea și iubirea. Acestea pornesc din om către el însuși, față de el. Ce legătură are asta cu complexul oedipian? Copilul față în față cu propria sexualitate și astfel proprie identitate! Ruperea de la sânul matern sau din brațele tatălui, depășirea culpabilității ca efect al urii îndreptate către părintele de același sex (concurentul) și marcarea independenței spirituale. De aici, sensul vieții devine singular, specific. Limitele marcate de propriile temeri dispar în această fază, identificarea cu obiectul iubit dizolvându-se.

Dislocarea din propriul centru de identitate se produce prin întrebarea „Cine sunt eu?”. Pe parcursul vieții trăim mai multe momente de „Cine sunt eu?”. Atunci se experimentează stări de moarte și renaștere. În aceste clipe prețioase deșteptării se asociază și întrebarea-oglindă „Cum sunt eu?” (oglinda este, în mod normal, ca și concept psihoterapeutic „ceea ce nu respinge nimic, nu se identifică ori nu se atașează, lasă totul să fie, să treacă”). Cu alte cuvinte, „Care este sensul vieții mele?” Atunci se declanșează un conflict între ceea ce ești cu adevărat „aici și acum” și imaginea pe care o ai despre tine însuți/ însăți (ceea ce ți-ar place să fii).

Acest conflict este cauza unei puternice pierderi de coeziune internă, de integritate. Sensul vieții îl simți atunci când acest conflict se rezolvă prin acceptarea celor două părți aflate în litigiu și le trăiești ca ambele făcând parte din tine, în adâncul ființei tale.

Sensul vieții este semnificația pe care tu o dai existenței tale la un moment dat, în funcție de rezonanța interioară a evenimentelor parcurse. Pentru unii oameni sensul vieții este fericirea. Pentru alții, iubirea necondiționată. Sau motivarea celor dragi. Familia. Profesia. Sau durerea! Mda…durerea poate fi sensul vieții unei persoane! Ori, așa cum spune Bruno Medicina în clipul de mai jos, sensul vieții nu există!

Ceea ce ne determină să descoperim sensul vieții noastre este dorința de a găsi sensul vieții. De a intra și păstra echilibrul interior fără atașare, dependențe, suferințe, pentru totdeauna. Doar că acesta este un ideal de neatins! Nici cel mai mare Budhist sau practicant de yoga nu deține sensul vieții. Este în căutarea lui. Prin exerciții, practici, antrenamente. Experimentează stări multiple, de înălțare și coborâre, acceptă, lasă să fie. Nu se opune! Tocmai pentru că sensul vieții nu presupune o stare continuă, uniformă…constanța este linia dreaptă ce se instalează în moarte…

Poate sensul vieții este chiar căutarea sensului vieții….

Eu mai am puțin și mă las de sportul ăsta! Citesc „Viață simplă, inimă profundă” de Dokushô Villalba, deci nu mai fac „mișcare” în gol 😉 Nu mai caut! Sunt!